eu cu mine

Credeai că în tot răul e un bine? Credeai că roata se învârte şi până la urmă se face dreptate? Credeai că ăia cu multe păcate plătesc la un moment dat? Credeai că oricât de mult rahat ai avea pe tine, vine o clipă în care te scuturi de tot şi o iei de la capăt?

Credeai că te poţi pisha contra vântului , fără efecte secundare? Credeai că sinceritatea se răsplăteşte cu fapte bune? Credeai că ai prieteni, pentru că tu credeai în ei? Credeai că viaţa ţi-e datoare cu o coroniţă?

Marş, mă! Trăieşti în altă lume şi te înfigi , de fiecare dată, în visul tău, cu o acerbitate naivă. Rezultatul e invariabil acelaşi. Ţi-o iei în barbă şi nu te înveţi minte. Primeşti o palmă şi uiţi repede că a fost un pumn şi nu un zâmbet.

Crezi în oameni , dar ei nu cred în tine. Crezi că Galaţiul e un oraş frumos, cu oameni de valoare. Crezi, ca un copil naiv, că o să vină şi clipa ta. Şi că atunci o să străluceşti. Marş , mă! Nu vezi cât praf ai adunat pe tine? Ori te dai pe brazdă, ori te înveţi minte, ori nu te mai pişi, ori nu te mai crezi...ori MORI, MĂ, iar, preţ de două minute, o să fie fix doi oameni care o sa verse fix două lacrimi pentru că nu mai eşti.

Fiarele

Am văzut o femeie care s-a năpustit la un gard de fier. Avea o privire câinească. Furia ei îi estompase trăsăturile frumoase, ale unei femei atrăgătoare, care albise cu demnitate. Năluca din ea s-a năpustit asupra unui gard care înconjura gloata de oameni disperaţi.

Dincolo de fiare erau jandarmii, nişte tineri tăcuţi, cu chipiile înfipte pe creştete, care strângeau din dinţi în momentele în care împingeau mulţimea înapoi. Dincolo de ei, o clădire...sobră, impersonală, moartă. Femeia aceea se năpustise ca o fiară la gardul albastru, care îi înăbuşea strigătul. Nu voia să intre în Prefectură, de fapt clădirea aceea apărată de jandarmi nu reprezenta pentru ea nimic. Revolta ei însă trebuia să iasă din ţarcul făcut pentru „oile docile“.

Transfigurată, pentru câteva clipe, femeia a încercat să treacă dincolo. Şi alţii au urmat-o. Iar tinerii cu chipie au ţinut gardul. De data asta. Aceiaşi tineri cu chipie ar fi vrut să rupă aceleaşi garduri. Şi să treacă dincolo. În mulţime. Strigătul femeii era şi al lor.

Vreau sa trăiesc clipa când jandarmii se vor da deoparte şi când fiarele nu vor mai putea ţine încătuşată furia oamenilor.

Of, vacanţa mea...

Între a plăti ratele, a mânca şi a bea o bere cu prietenii, tinerii nu mai găsesc loc şi „timp“ pentru concediu. Sub papucul conducătorului de navă, acompaniat de scârţâitul plăcilor puse de micuţul justiţiar, vacanţa a devenit un lux, cam pentru toţi oamenii normali. Dacă s-ar plăti concediul neluat, cred că cei mai mulţi am rămâne la muncă. În lipsă de aşa ceva, oamenii îşi iau concediu şi se duc, în cel mai bun caz, pe la rude. Dacă ai vreun unchi pe la Constanţa sau vreo bunică la Braşov, concediul de criză este asigurat.

În lipsă de rubedenii în zone turistice, tinerii mai speră la vacanţă doar dacă o pot câştiga la „loz în plic“. Şi în aşa o situaţie paranormală, nu mai poţi face mofturi. E foarte bun şi litoralul jegos de la noi, mai ales dacă e asezonat cu un hotel luxos, pe care oricum nu ţi-l permiteai nici în „vremuri de bogăţie“. La criză lungă şi bugete sărăcite, apar şi idei noi şi jucăuşe, care oferă măcar speranţa unuia sau altuia de a mai prinde o vacanţă. Aşa este şi situaţia concursului „Start spre Mamaia“, la câştigul căruia speră acum sute (poate mii) de cupluri tinere, care evaluează situaţia de câcat în care se află, dar pe care nu vor încă să o recunoască la scenă deschisă. Aşa apare un calcul simplu: dacă aş câştiga o vacanţă moca, la Mamaia (care nu-mi place deloc, dar care este totuşi „regina staţiunilor“ de la marea noastră), aş putea să trec şi anul ăsta drept un om normal. Dovadă clară (pentru restul) că nu sunt în faliment şi încă nu cer bani de la părinţi pentru facturi.

Şi dacă aş câştiga, pot să ignor câteva zile mizeria de pe jos şi de pe oameni şi să îmi imaginez că sunt în deltă, loc în care numai cazarea m-ar fi costat salariul pe o lună. Şi dacă trec de anul ăsta, om mai vedea la anul... Un calcul pe cât de simplu, pe atât de trist. Unde pui că e abia începutul...

Atenţie, dragi conducători

Să vă ferească sfântul ca revolta noastră să fie direct proporţională cu nesimţirea vostră. Boc, să te ferească Dumnezeu să fii huiduit la catedră şi scos în şuturi din amfiteatru de studenţii tăi. Să vă ferească pe toţi cine ar putea să vă mai ferească de disperarea noastră. Făceţi-vă bagajele şi plecaţi, cât mai puteţi. Ascultaţi aici. România o să se trezească în ăstea două săptămâni şi o să recupereze somnul de 20 de ani. Ar trebui să vă temeţi de noi, scursurilor, că suntem mulţi, umiliţi şi îngenunchiaţi!

O să ieşim în stradă şi o să batem la uşa voastră. N-o să mai danseze şi nici n-o să mai cânte nimeni, poate doar cucuveaua. O să ne adunăm când nu vă aşteptaţi şi n-o să mai aveţi nici dreptul la cuvânt şi nici la apărare. Pentru că nu auziţi strigătul nostru, pentru că nu vedeţi lacrimile bătrânilor, pentru că ne aruncăm copiii în ghenă sau nu-i mai facem de sărăcie, pentru că v-aţi câcat pe noi şi pe votul nostru, o să venim la voi. O să vă luăm la şuturi pe voi şi pe copiii voştri, care recită în limbi străine măsuri pe care nu le înţeleg şi pe care nu le simt.

Parinţii voştri ce zic? Sunt mândri de voi? Dacă nu sunt, o să-i facem noi să fie! O să vă facem eroi, vă promitem. Nu mai vrem noi să fim eroii, vă facem pe voi. Eu vreau să fiu golan şi să vă pot scuipa direct pe feţele ălea, schimonosite de nesimţire.

Teama

Teama de a nu mai avea ce mânca, lucra, gândi, evalua, striga, schimba... teama de dispariţie. Hăituiţi de sărăcie, parcă nu ne vine să credem că e adevărat. Când ne obişnuisem cu ideea că mai rău nu poate să fie, a venit mai răul. După non-apariţii ce păreau să devină obişnuinţa minţilor luminate şi votate ca să ne treacă de criză, a venit anunţul sumbru, ca un cântec de cucuvea. Şi dacă nu credeam că trăim bine , trebuie să învăţăm să trăim mai rău sau...să nu mai trăim deloc.

Am în minte un singur cuvânt: HUOOOOOOO! Am uitat să huiduim. Ne ducem crucea în tăcere, chiar dacă ne-au intrat cuiele ei în oase. Poate să fie mai rău? Suntem anunţaţi că da, că până acum am huzurit. Huoooo! E cuvântul pe care îl am în cap. Trebuie să reînvăţ să-l zic cu voce tare.

30 de ani. Mulţi dintre noi nici nu avem atâţia ani de viaţă. Alţii au 30 de ani de muncă...pentru stat. Îmbrăcat în acelaşi costum pe care şi l-a cumpărat pentru nunta copilului şi cu acelaşi diplomat, luat de la ruşi, din piaţă, bărbatul vine la şcoală zi de zi. Se amestecă printre tinerii gălăgioşi ca să le predea...pasiunea lui. Înşiră pe tablă formule pe care elevii nu se obosesc nici măcar să le noteze. Se uită la clasă, se uită la el (în fiecare zi are o altă cămaşă şi aşa vechiul costum arată altfel) şi simte că îi bubuie capul....şi sufletul. Are un singur gând, să iasă din clasă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Nimeni nu are nevoie de el. Nici elevii, nici statul. După 30 de ani de pasiune irosită la catedră, statul îi comunică că îi mai taie din venituri. După 30 de ani, trebuie să mulţumească (ironic!) tot statului că îi mai lasă dreptul de a-şi irosi în continuare pasiunea pe 1200 de lei, pe lună. Îşi aminteşte brusc un cuvânt: Huoooo! Buzele îi tremură, dar din gura lui nu iese niciun sunet. Cum să zici „huooo“, în ŞCOALĂ? Nu se poate aşa ceva.

Revoltă- partea II

Îngrămădeală în sufragerie. De data asta, nu pentru radio, ci pentru teleizorul mic la care cuvânta Ceauşescu. Nu ştiu din ce motiv era pentru prima dată când nimeni nu stătea jos. Toţi stăteam în picioare în faţa televizorului, cu respiraţia întretăiată, încercând să prindem parcă mai mult din ce se auzea în difuzor.

Agitaţie. Dintr-odată, gloata nu mai părea disciplinată. Nici în spatele lui Ceauşescu, tovarăşii nu mai stăteau aliniaţi, cu privirea în faţă. Vocea lui Ceauşescu s-a ascuţit brusc. Emisia s-a întrerupt. Îmi amintesc exact figurile părinţilor mei. Cred că aveau pe ele expresia fericirii. Nu ştiau mai mult decât văzuseră, dar pentru prima dată respirau parcă ceva, altceva decât erau obligaţi să respire. Erau, din nou, vii. Mama a izbucnit fericită: „Şi-a dat foc la valiză! Ăsta şi-a dat foc la valiză!“. Tata, mai precaut, s-a mulţumit doar cu: „Începe revolta...“. Faţa lui radia. Revolta , abia aprinsă, aprindea şi în tatăl meu, viaţa.

Au urmat oamenii cu pulovere rupte. Cu toţii, respiram fiecare cuvânt al lor. Doar pentru că, pentru prima dată, la televizor era vânzoleală, simţeam... libertatea.

Am auzit ceartă. Mama ţipa la taică-meu. Am ieşit în hol. Tata se îmbrăcase şi voia să plece...la Bucureşti. Voia în stradă cu gloata, dar nu oriunde, ci acolo unde se întâmplau cu adevărat lucrurile. „Eşti nebun, cum să pleci? O să te omoare. Ai un copil de crescut. Cum să pleci?“, ţipa mama mea din toţi rărunchii. Am început să plâng şi l-am implorat pe tata să nu plece. Tatăl meu nu a mai plecat la Bucureşti. Pentru copilul şi femeia lui a renunţat la revoltă. Atunci a murit ceva în el.

Revoltă- Partea I

Tot timpul am trăit pentru revoltă. Este impropriu spus, însă e adevărat că revolta m-a motivat, m-a ascuţit, m-a făcut să mă simt vie. În numele lucrurilor în care cred, în numele meu, ca individ.

Cel mai tare m-a deranjat la mulţi ani după revoluţie, mai exact în faculatate, când profesorii intrau la curs şi abordau subiectul spunând: Voi nu ştiţi, eraţi prea mici atunci... Eronat! Sunt unele dintre cele mai vii amintiri care mi-au rămas.

Şopârlica, discuţiile de seara de la masă, ceva rău care era peste noi, peste puterea noastră... La mine în casă s-a vorbit întotdeauna contra regimului. Eram mică, dar asistam nestingherită la discuţii. Fiecare dezbatere dintre ai mei se încheia invariabil cu vocea mamei, care îmi amintea grav să nu zic nimic din ce aud, la şcoală. Mama avea grijă de fiecare dată să mă bage în sperieţi adăugând că dacă scap ceva, îi arestează pe ei, că aşa au păţit şi alţii... şi nu ezita să-mi dea exemple. Mama nu făcea asta doar ca să mă sperie, era ea însăşi foarte speriată. Mama e oricum panicoasă...

Frica. Frica mi-a marcat copilăria. Frica de a nu face cumva ceva ce ar fi putut să-i ia pe părinţii mei de lângă mine. Să nu fie torturaţi, închişi sau mutilaţi de comunişti.

Tatăl meu era un fidel consumator de Şopârlica. Seară de seară, după ce mâncam, tata se retrăgea în sufragerie. Stătea pe întuneric, iar din mobila în care era încastrat radioul se auzeau nişte sunete ciudate, ca nişte bruiaje. N-o să uit toată viaţa mea radioul rusesc în care se ascundea libertatea.

Într-o seară, la o oră destul de târzie, tata a intrat val-vârtej în camera în care eu şi mama dormeam. Ne-a zis: „Veniţi repede!“ şi am plecat după el, în sufragerie unde radioul se auzea mai tare decât de obicei. Ceva nu era în ordinea firească a lucrurilor. La radio, se auzeau ţipete de femei şi nişte zgomote ce păreau a fi împuşcături. „La Timişoara e revoltă, au ieşit oamenii în stradă, ăştia trag în ei“, ne-a explicat tata scurt. Am încremenit. Mama, în încercarea de a refuza răul care se întâmpla deja, l-a contrazis pe tata, spunând că poate banda e o făcătură şi că nu are el cum să verifice aşa ceva. În mintea copilului de nici opt ani însă şi-a făcut loc o ameninţare cruntă: s-ar putea întâmpla ceva rău cu ai mei. În noaptea respectivă nu am mai reuşit să adorm.

Suflet de câine

Sunt unul dintre oamenii care nu şi-au urmat pasiunea. Dacă ar fi fost altfel, probabil, aş fi ales o viaţă trăită printre animale. Vietăţile din apropierea noastră, m-au atras mereu, aşa cum nimic altceva nu mi-a trezit interesul. Îmi amintesc zilele din curtea bunicii, cu pui galbeni ieşiţi din ouă sau pisici şi căţei, pe care îi curăţam „manual“, cu devotament, de purici. Chiar dacă eram foarte mică, ştiam exact cum trebuie să ţin animăluţul în braţe ca să-i fie bine şi nu pricepeam cum alţi copii pot omorî, din greşeală, micile fiinţe. Plăcerea copilăriei mele a fost să mângâi animalele şi să le îngrijesc, oriunde le întâlneam.

Toată copilăria m-am rugat de mama să-mi ia un animăluţ. M-am lovit de refuzuri succesive, până în adolescenţă, dar asta nu m-a împiedicat să fiu „stăpân de ocazie“ sau să am câte un animal la ţară. Aşa a fost şi cu Pufi, un câine incredibil de frumos, care a dispărut într-o zi, pentru că poarta a rămas deschisă. Pe Pufi l-am căutat vreo cinci ore, cu hohote de plâns, dar nu l-am mai găsit nicăieri. Era iarnă şi m-am îmbolnăvit teribil imediat după. Încercând să mă consolez, mi-am imaginat apoi, că Pufi a fost furat de cineva pentru că era atât de frumos. În această ipoteză, câinele ducea o viaţă minunată, alături de noul stăpân, care l-ar fi iubit enorm.

După ce am început să am animăluţe la mine acasă, am mai trecut prin câteva episoade dureroase, unele chiar tragice. Pentru animalele mele, am suferit de fiecare dată enorm şi am ajuns să fiu „învinuită“ de apropiaţii mei că iubesc animalele mai mult decât oamenii. De fapt, suferinţa mea pentru durerea animalului e amplificată de faptul că sunt convinsă că el nu-şi poate explica ceea ce i se întâmplă şi nu poate înţelege de ce este lovit, abandonat, gonit sau dus într-un cabinet rece, unde oameni în halate albe îl ating exact unde îl doare mai tare.

Iubesc animalele cu tot sufletul meu pentru sufletul lor, mai bun ca al nostru. Le iubesc pentru că nu au păcate şi pentru că trăiesc după legi simple, neurâţite de oameni. Titlul de „om“ nu este nici pe departe atât de nobil. Cât despre ce simt faţă de cei care fac rău voit animalelor, nu găsesc cuvinte.

Zilele trecute am văzut câteva poze îngrozitoare cu un câine cu botul retezat, de oameni. Desfigurat şi speriat, animalul probabil nu va înţelege niciodată de ce i s-a aplicat o pedeapsă atât de cruntă. Mă gândesc la cei care au făcut asta. Oare s-au distrat? S-au simţit bine? Au planificat cine să ţină animalul, oricum neajutorat, şi cine, să-i taie de la rădăcină, nasul? Au avut orgasm când l-au auzit pe bietul animal urlând de durere şi spaimă? Sau atunci când a scăpat din mâinile lor, mutilat, respirând sânge prin sinusurile înjumătăţite? Până unde merge cruzimea unui om şi unde îşi mai ţine ăla fantoma numită suflet?

Pentru că aşa ceva există, aş vrea să mă pot mândri că am „suflet de câine“, nu de om.