Comuniştii l-au anulat pe Dumnezeu pentru că îl priveau ca pe o ameninţare. Era vorba despre o entitate care ar fi putut să le submineze puterea. Prin teroarea aplicată sistematic, Dumnezeu a mai supravieţuit doar în şoaptă.
La fel s-a întâmplat cu monarhia. Monarhia trebuia anulată pentru a construi „omul nou“, lipsit de individualitate, păreri şi credinţe. Regalitatea a fost strivită în mentalul colectiv prin înlocuirea istoriei cu un simulacru.
Zeci de ani de comunism ne-au transformat în nişte slugi umile, incapabile în a distinge valorile reale de poveştile servite cu scop propagandistic. De rolul de slugă nu ne-am lecuit nici după alte zeci de ani, de când ne mândrim că am scăpat de comunism. Adevărul e că nu am scăpat de ceea ce el a sădit în adâncurile noastre cele mai neexplorate. Dictatura ne urmăreşte ca propria umbră. Ne întoarcem la ea ca la ceva cald, familiar, cunoscut.
Bunica mea, care a trăit cu Regele şi cu Dumnezeu, mi-a povestit că, în ziua în care a aflat că Mihai a abdicat, a plâns. Motivele ei erau simple, umane şi nealterate de ce urma să vină. Mărturia bunicii mele este, pentru mine, SFÂNTĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu