Mi-e scarba din nou. O scarba prelungita in ani de zile de culorile care salta pe ecranul tv. Culori sumbre de voma, in care ne-am obisnuit sa traim, sperand doar ca nu o sa ne fie maine mai rau decat ne este astazi.
Si se intampla din nou. Sa ma agit ca la un meci de fotbal contra unei culori, dintre cele de voma, care imi pare mai trista si mai imputita decat toate celelalte. Cu injuraturi, huiduieli sau apluze, ma consum intr-un circ teribil al unei existente care nu imi apartine.
Iar la finalul meciului, televizorul mai borashte o data pe viata mea si cel care vrea sa detina toate finalurile reclama o victorie fara arbitru. Se asaza peste fiinta, mintea si sufletul meu si ma anunta ca tot ce-mi apartinea s-a confiscat fara drept de apel.
20 de ani de televizor, asta o sa sarbatoresc pe 24 decembrie, de ziua mea. 20 de ani de culori scarboase, care mi-au intrat in sange si care imi misuna in vene, chiar daca nu asta era vointa mea.
