Cenuşă

Cenuşă

joi, 23 iunie 2011

Războiul cu icoanele

Comuniştii l-au anulat pe Dumnezeu pentru că îl priveau ca pe o ameninţare. Era vorba despre o entitate care ar fi putut să le submineze puterea. Prin teroarea aplicată sistematic, Dumnezeu a mai supravieţuit doar în şoaptă.

La fel s-a întâmplat cu monarhia. Monarhia trebuia anulată pentru a construi „omul nou“, lipsit de individualitate, păreri şi credinţe. Regalitatea a fost strivită în mentalul colectiv prin înlocuirea istoriei cu un simulacru.

Zeci de ani de comunism ne-au transformat în nişte slugi umile, incapabile în a distinge valorile reale de poveştile servite cu scop propagandistic. De rolul de slugă nu ne-am lecuit nici după alte zeci de ani, de când ne mândrim că am scăpat de comunism. Adevărul e că nu am scăpat de ceea ce el a sădit în adâncurile noastre cele mai neexplorate. Dictatura ne urmăreşte ca propria umbră. Ne întoarcem la ea ca la ceva cald, familiar, cunoscut.

Bunica mea, care a trăit cu Regele şi cu Dumnezeu, mi-a povestit că, în ziua în care a aflat că Mihai a abdicat, a plâns. Motivele ei erau simple, umane şi nealterate de ce urma să vină. Mărturia bunicii mele este, pentru mine, SFÂNTĂ.

luni, 20 iunie 2011

Prieteni de…listă


Numărul urărilor de la mulţi ani pe care le primeşti virtual, pe un site de socializare, este direct proporţional cu distanţa pe care ai luat-o faţă de lumea reală. Deodată, fără să simţi, câteva butoane de pe tastatură iau locul zâmbetului tău şi a vorbelor rostite din inimă. Ai trei mii de prieteni virtuali şi nici unul lângă tine, pe care să îţi permiţi să îl deranjezi în miez de noapte pentru că ai nevoie de ajutorul lui. Ce ar trebui să ne apropie, ne îndepărtează de fapt, inevitabil de rece, de propria noastră persoană. Şi, fără să ştim de ce, persistăm în înstrăinare. Ne afişăm viaţa în poze reuşite , care nu spun nimic despre sufletul nostru şi râdem cu două puncte şi două paranteze.
Am fost la Lepşa, în zona nealterată deocamdată de construcţii manelistice. Pe drumul către Soveja, brazii cresc aproape unul peste altul ignorând construcţiile omului. Aici nu trebuie să ai grija telefonului, pentru că oricum nu sună, semnal este doar jos, la drum, la câţiva kilometri de pădure. Inevitabil, nu ai nici grija mesajelor primite în mediul online, pentru că nu le vezi. Dacă stai câteva săptămâni aici, s-ar putea să uiţi să râzi cu puncte şi paranteze şi să îţi aminteşti să râzi din suflet. Iar dacă pleci şi însoţit de câţiva prieteni, s-ar putea să îţi aminteşti de ei aşa cum îi cunoşteai mai de mult şi chiar să înţelegi ce zic când vorbele nu sunt traduse de o tastatură impersonală. Iar dacă ciocneşti un pahar, fie el şi de plastic, ai şanse mari ca urarea de „la mulţi ani“ să fie vie şi adevărată.

joi, 21 aprilie 2011

Ne place…place, place, place

Faptul că suntem o naţie ahtiată după circ, nu cred că e mai e un dubiu pentru nimeni. Chiar şi cei care condamnă circul (mă includ în această categorie) nu pot sta departe de el. Ne place circul şi asta este. Ne puteţi tăia salariile, pensiile, indemnizaţiile, ne puteţi trece la raţie, dacă e nevoie, dar nu ne puteţi lua circul. Fără circ, s-ar putea întâmpla nenorocirea să deschidem ochii larg, să începem să ne gândim la ale noastre, să ne enervăm şi să vă zdrobim. Reţeta circului continuu e verificată şi funcţionabilă la români.

Tipurile de circ sunt diverse şi pe toate gusturile. E musai să vedem nămolul, să-l mirosim şi să-l comentăm cum se cuvine. Dacă ne luaţi circul, ne luaţi subiectele de discuţie, ne târâţi cu forţa la loc în viaţa noastră, de care uitasem. Atunci pe ce ne mai contrazicem? Ce facem, ne înjurăm între noi, în familie? Atât? Neeee! Nouă ne place circul.

Daţi-ne, vă rugăm, certuri televizate, imagini murdare, limbaj colorat. Daţi microfoane ţaţelor şi lăsaţi-le să urle, cu volumul la maxim. Să nu ne auzim gândurile, să ne depărtăm de tot de ce este al nostru. Daţi-ne informaţii din interior, discuţii telefonice, înjurături private. Toate ne dezvoltă imaginaţia. Numai aşa ne putem pune în pielea mafioţilor, ca într-un film de acţiune. Daţi-ne stenograme, nu putem sta fără ele. Când şuşotesc ăia la colţ, ascuţim urechea, vedem ce înţelege fiecare, ne contrazicem apoi. Facem tabere, punem pariuri. Să fie cu body-guarzi, să fie cu vrăjeală, cu limbaj de Ferentari. Să fie cu golăneală, cu miştocăreală, cu subînţelesuri. Să vedem care cu care, dar mai ales cine cu cine.

Ne place cu băieţei, cu golănaşi şi cu şmenari. Ne place cu bani mulţi, furaţi, spălaţi, mânjiţi, nu contează. Care nu sunt la noi în buzunare nici în vis. Ne place să ne agităm, să dăm din mâini, să ridicăm tonul. Să împărţim dreptatea, să judecăm, să dăm verdicte. Împărţim copii, averi, televiziuni, împărţim orice nu e al nostru. În loc de oglinzi avem televizoare, care ne furnizează drogul zilnic: CIRCUL.

miercuri, 6 aprilie 2011

Începutul

Aş vrea să urlu pe străzi de bucurie. Minunea din mine mă face să plâng. E un plâns bun, al unui om măcinat de nimicuri, care într-o bună zi învaţă ce e fericirea. Fericirea stă acum în mine şi m-a ales singură, de bunăvoie. Când mă convinsesem ca nimic bun nu mi se mai poate întâmpla, Dumnezeu m-a bătut pe umăr şi mi-a mai demonstrat o dată (poate că uitasem) că e acolo.

Fricile şi nebunia mea de câine hăituit pălesc. Haosul ridicat la rang de normalitate se ordonează curat şi se transformă în linişte. Viaţa mea neînsemnată capătă un sens nesperat. Fericirea din mine e atât de plină încât vreau s-o revărs peste alţii. Peste cei dragi inimii mele, care nu au uitat să spere. Mă bucur de aer şi de lumină. Lumea e a mea, întreagă.

Prin minte îmi fulgeră clipe şi vorbe. Cuvinte care, rostite, capătă sens. Octombrie, Inimă, Anastasia, Sfânt, Părinţi, Icoane. Darurile lui Dumnezeu, pe care le numim stupid, coincidenţe.