fara titlu

Dureri maxime, de metastaza… Un loc de munca care a reusit sa ma reteze… pe din doua, sau in mai multe bucati, nici eu nu mai stiu. Cu o dragalashenie greu de explicat, m-a ingenunchiat pana aproape de a ma rapune. Nu am scuipat nimic, nici vorbe, nici lacrimi. De o teama oribila: chiria, viata, Brasovul. Sa nu pierd tot, sa nu plec acasa.

Un pret oribil. Mai greu de platit ca orice chirie sau contract semnat, in care macar stii la ce te angajezi. Am ascuns mereu, cand m-am intors din iadul de acolo. Cand am vorbeam cu mama, era mai greu, dar nu imposibil. Am gasit explicatii inventate si optimismul altora. Ca sa rezist, ca sa stau in picioare in fiecare zi…din nou.

Durerea mi-a intrat in oase de mult, incet si cald… ca sa nu simt. Nu m-a lovit din plin. Am sperat o vreme. Am gandit ca trece. N-a fost asa. Nici pe departe. Mi-am facut singura un rau pe care nu cred ca o sa pot sa mi-l pot ierta. Si nu l-as ierta nici la altii. Daca as auzi povestea, as spune simplu: “Niste prosti. De ce nu au plecat?“

rosu

E ciudat. Vad mult sange. E acelasi sange pe care l-am vazut in perfuzia mea, cand m-am ridicat din pat, desi nu trebuia sa o fac. Normal, m-am speriat. Am vazut in gand moartea rosie. Aceeasi moarte pe care o mai vazusem pe strazi. La accidente. Oameni de toate felurile. Tineri sau batrani, pacatosi sau nu. Tot timpul incercam sa prind ultima frantura. Ultima frantura a lor, a mortilor. Sa-mi imaginez la ce s-au gandit sau ce au vazut in ultima clipa. Daca au avut vreun gand altfel, altfel decat cele din fiecare zi.

Azi, am vazut din nou sangele. Sangele amestecat cu moarte. Pe caldaram, sub bocancii mei. Un baiat cu aproape 10 ani mai tanar decat mine. M-a sunat o idioata ca sa-i spun despre accident. La doi pasi de mine, mama isi blestema fiul mort pentru ca a plecat la drum. Il blestema si il spala cu apa, ca sa se duca sangele si…moartea. Vocea idioata din telefon mi-a zis scurt: Un singur mort? E o laba! Am crezut ca sunt mai multi…a inchis nervoasa. Am ramas muta. In balta de sange si de durere a mamei care il certa pe baiatul mort. Si am zambit pentru norocul meu.

Norocul meu mut de a fi vie. Langa barbatul pe care il iubesc de moarte. Un gand scurt: sa vin acasa si sa-l vad. Si sa-l pup mult, toata viata. Si sa vorbesc la telefon cu parintii mei cei dragi. Si sa inchid televizorul in care niste maimutoi oribili isi impart ciolanul. Sa inchid televizorul pentru totdeauna. Sa ramana mut ca si mine.

nu am

Dimineatza. Ma trezesc oribil de greu. Ca si cum ultimul vis a fost un accident in care eu eram victima dintre fiare.

Primul lucru, inspectez telefoanele. Al doilea, o senzatie de cald si de bine, in care simt ca as vrea sa putrezesc. Barbatul meu a plecat de cateva ore la munca (stiu, pentru ca am auzit soneriile in noapte, la ore la care niciodata n-as vrea sa cobor din pat). Ma gandesc ca ar trebui sa plec si eu, la aceeasi munca ca si a lui, care ne plateste chiria si ne tine in viata. O munca pe care n-o mai agreeez de mult si pe care o duc in spate ca pe o cruce cu spini, numai ca sa demonstrez ca sunt un om responsabil.

Caldura din patura si frigul de afara ma fac sa mai zabovesc intre cearsafuri cateva minute. Suficient cat sa-mi amintesc de momente trecute in care reuseam sa ma bucur de omul din mine. Franturi si intamplari, rupte de context si de…mine, cea de acum. Momente in care aveam pareri si putere, aveam voce si destin si nu ma lasam calcata in picioare. Cu orice risc, pana la capat. Gata sa mor cu dreptatea in brate. Imi tremurau picioarele si imi tremurau cuvintele si cu toate astea….stateam in picioare si vorbeam.

Azi, stau dimineata intre paturi si cearsafuri si imi imaginez ce as zice. Cuvinte amestecate cu bucati de suflet. Cuvinte nerostite. Dureri metamorfozante. O infinita tristete. Si ma ridic din pat abia cand ma gandesc ca la ora asta, tarzie, redactia nu ar trebui sa mai fie goala, iar jugul ar trebui sa fie acolo. Gata sa mi se aseze pe umeri. Pregatit sa ma mai incerce pentru inca o zi searbada, a sclavului docil, care a invatat sa taca si sa uite cine e.