Războiul cu icoanele

Comuniştii l-au anulat pe Dumnezeu pentru că îl priveau ca pe o ameninţare. Era vorba despre o entitate care ar fi putut să le submineze puterea. Prin teroarea aplicată sistematic, Dumnezeu a mai supravieţuit doar în şoaptă.

La fel s-a întâmplat cu monarhia. Monarhia trebuia anulată pentru a construi „omul nou“, lipsit de individualitate, păreri şi credinţe. Regalitatea a fost strivită în mentalul colectiv prin înlocuirea istoriei cu un simulacru.

Zeci de ani de comunism ne-au transformat în nişte slugi umile, incapabile în a distinge valorile reale de poveştile servite cu scop propagandistic. De rolul de slugă nu ne-am lecuit nici după alte zeci de ani, de când ne mândrim că am scăpat de comunism. Adevărul e că nu am scăpat de ceea ce el a sădit în adâncurile noastre cele mai neexplorate. Dictatura ne urmăreşte ca propria umbră. Ne întoarcem la ea ca la ceva cald, familiar, cunoscut.

Bunica mea, care a trăit cu Regele şi cu Dumnezeu, mi-a povestit că, în ziua în care a aflat că Mihai a abdicat, a plâns. Motivele ei erau simple, umane şi nealterate de ce urma să vină. Mărturia bunicii mele este, pentru mine, SFÂNTĂ.

Prieteni de…listă

Numărul urărilor de la mulţi ani pe care le primeşti virtual, pe un site de socializare, este direct proporţional cu distanţa pe care ai luat-o faţă de lumea reală. Deodată, fără să simţi, câteva butoane de pe tastatură iau locul zâmbetului tău şi a vorbelor rostite din inimă. Ai trei mii de prieteni virtuali şi nici unul lângă tine, pe care să îţi permiţi să îl deranjezi în miez de noapte pentru că ai nevoie de ajutorul lui. Ce ar trebui să ne apropie, ne îndepărtează de fapt, inevitabil de rece, de propria noastră persoană. Şi, fără să ştim de ce, persistăm în înstrăinare. Ne afişăm viaţa în poze reuşite , care nu spun nimic despre sufletul nostru şi râdem cu două puncte şi două paranteze.

Am fost la Lepşa, în zona nealterată deocamdată de construcţii manelistice. Pe drumul către Soveja, brazii cresc aproape unul peste altul ignorând construcţiile omului. Aici nu trebuie să ai grija telefonului, pentru că oricum nu sună, semnal este doar jos, la drum, la câţiva kilometri de pădure. Inevitabil, nu ai nici grija mesajelor primite în mediul online, pentru că nu le vezi. Dacă stai câteva săptămâni aici, s-ar putea să uiţi să râzi cu puncte şi paranteze şi să îţi aminteşti să râzi din suflet. Iar dacă pleci şi însoţit de câţiva prieteni, s-ar putea să îţi aminteşti de ei aşa cum îi cunoşteai mai de mult şi chiar să înţelegi ce zic când vorbele nu sunt traduse de o tastatură impersonală. Iar dacă ciocneşti un pahar, fie el şi de plastic, ai şanse mari ca urarea de „la mulţi ani“ să fie vie şi adevărată.