Cenuşă

Cenuşă

miercuri, 24 martie 2010

Revoltă- partea II

Îngrămădeală în sufragerie. De data asta, nu pentru radio, ci pentru teleizorul mic la care cuvânta Ceauşescu. Nu ştiu din ce motiv era pentru prima dată când nimeni nu stătea jos. Toţi stăteam în picioare în faţa televizorului, cu respiraţia întretăiată, încercând să prindem parcă mai mult din ce se auzea în difuzor.

Agitaţie. Dintr-odată, gloata nu mai părea disciplinată. Nici în spatele lui Ceauşescu, tovarăşii nu mai stăteau aliniaţi, cu privirea în faţă. Vocea lui Ceauşescu s-a ascuţit brusc. Emisia s-a întrerupt. Îmi amintesc exact figurile părinţilor mei. Cred că aveau pe ele expresia fericirii. Nu ştiau mai mult decât văzuseră, dar pentru prima dată respirau parcă ceva, altceva decât erau obligaţi să respire. Erau, din nou, vii. Mama a izbucnit fericită: „Şi-a dat foc la valiză! Ăsta şi-a dat foc la valiză!“. Tata, mai precaut, s-a mulţumit doar cu: „Începe revolta...“. Faţa lui radia. Revolta , abia aprinsă, aprindea şi în tatăl meu, viaţa.

Au urmat oamenii cu pulovere rupte. Cu toţii, respiram fiecare cuvânt al lor. Doar pentru că, pentru prima dată, la televizor era vânzoleală, simţeam... libertatea.

Am auzit ceartă. Mama ţipa la taică-meu. Am ieşit în hol. Tata se îmbrăcase şi voia să plece...la Bucureşti. Voia în stradă cu gloata, dar nu oriunde, ci acolo unde se întâmplau cu adevărat lucrurile. „Eşti nebun, cum să pleci? O să te omoare. Ai un copil de crescut. Cum să pleci?“, ţipa mama mea din toţi rărunchii. Am început să plâng şi l-am implorat pe tata să nu plece. Tatăl meu nu a mai plecat la Bucureşti. Pentru copilul şi femeia lui a renunţat la revoltă. Atunci a murit ceva în el.

Revoltă- Partea I

Tot timpul am trăit pentru revoltă. Este impropriu spus, însă e adevărat că revolta m-a motivat, m-a ascuţit, m-a făcut să mă simt vie. În numele lucrurilor în care cred, în numele meu, ca individ.

Cel mai tare m-a deranjat la mulţi ani după revoluţie, mai exact în faculatate, când profesorii intrau la curs şi abordau subiectul spunând: Voi nu ştiţi, eraţi prea mici atunci... Eronat! Sunt unele dintre cele mai vii amintiri care mi-au rămas.

Şopârlica, discuţiile de seara de la masă, ceva rău care era peste noi, peste puterea noastră... La mine în casă s-a vorbit întotdeauna contra regimului. Eram mică, dar asistam nestingherită la discuţii. Fiecare dezbatere dintre ai mei se încheia invariabil cu vocea mamei, care îmi amintea grav să nu zic nimic din ce aud, la şcoală. Mama avea grijă de fiecare dată să mă bage în sperieţi adăugând că dacă scap ceva, îi arestează pe ei, că aşa au păţit şi alţii... şi nu ezita să-mi dea exemple. Mama nu făcea asta doar ca să mă sperie, era ea însăşi foarte speriată. Mama e oricum panicoasă...

Frica. Frica mi-a marcat copilăria. Frica de a nu face cumva ceva ce ar fi putut să-i ia pe părinţii mei de lângă mine. Să nu fie torturaţi, închişi sau mutilaţi de comunişti.

Tatăl meu era un fidel consumator de Şopârlica. Seară de seară, după ce mâncam, tata se retrăgea în sufragerie. Stătea pe întuneric, iar din mobila în care era încastrat radioul se auzeau nişte sunete ciudate, ca nişte bruiaje. N-o să uit toată viaţa mea radioul rusesc în care se ascundea libertatea.

Într-o seară, la o oră destul de târzie, tata a intrat val-vârtej în camera în care eu şi mama dormeam. Ne-a zis: „Veniţi repede!“ şi am plecat după el, în sufragerie unde radioul se auzea mai tare decât de obicei. Ceva nu era în ordinea firească a lucrurilor. La radio, se auzeau ţipete de femei şi nişte zgomote ce păreau a fi împuşcături. „La Timişoara e revoltă, au ieşit oamenii în stradă, ăştia trag în ei“, ne-a explicat tata scurt. Am încremenit. Mama, în încercarea de a refuza răul care se întâmpla deja, l-a contrazis pe tata, spunând că poate banda e o făcătură şi că nu are el cum să verifice aşa ceva. În mintea copilului de nici opt ani însă şi-a făcut loc o ameninţare cruntă: s-ar putea întâmpla ceva rău cu ai mei. În noaptea respectivă nu am mai reuşit să adorm.

vineri, 12 martie 2010

Suflet de câine

Sunt unul dintre oamenii care nu şi-au urmat pasiunea. Dacă ar fi fost altfel, probabil, aş fi ales o viaţă trăită printre animale. Vietăţile din apropierea noastră, m-au atras mereu, aşa cum nimic altceva nu mi-a trezit interesul. Îmi amintesc zilele din curtea bunicii, cu pui galbeni ieşiţi din ouă sau pisici şi căţei, pe care îi curăţam „manual“, cu devotament, de purici. Chiar dacă eram foarte mică, ştiam exact cum trebuie să ţin animăluţul în braţe ca să-i fie bine şi nu pricepeam cum alţi copii pot omorî, din greşeală, micile fiinţe. Plăcerea copilăriei mele a fost să mângâi animalele şi să le îngrijesc, oriunde le întâlneam.

Toată copilăria m-am rugat de mama să-mi ia un animăluţ. M-am lovit de refuzuri succesive, până în adolescenţă, dar asta nu m-a împiedicat să fiu „stăpân de ocazie“ sau să am câte un animal la ţară. Aşa a fost şi cu Pufi, un câine incredibil de frumos, care a dispărut într-o zi, pentru că poarta a rămas deschisă. Pe Pufi l-am căutat vreo cinci ore, cu hohote de plâns, dar nu l-am mai găsit nicăieri. Era iarnă şi m-am îmbolnăvit teribil imediat după. Încercând să mă consolez, mi-am imaginat apoi, că Pufi a fost furat de cineva pentru că era atât de frumos. În această ipoteză, câinele ducea o viaţă minunată, alături de noul stăpân, care l-ar fi iubit enorm.

După ce am început să am animăluţe la mine acasă, am mai trecut prin câteva episoade dureroase, unele chiar tragice. Pentru animalele mele, am suferit de fiecare dată enorm şi am ajuns să fiu „învinuită“ de apropiaţii mei că iubesc animalele mai mult decât oamenii. De fapt, suferinţa mea pentru durerea animalului e amplificată de faptul că sunt convinsă că el nu-şi poate explica ceea ce i se întâmplă şi nu poate înţelege de ce este lovit, abandonat, gonit sau dus într-un cabinet rece, unde oameni în halate albe îl ating exact unde îl doare mai tare.

Iubesc animalele cu tot sufletul meu pentru sufletul lor, mai bun ca al nostru. Le iubesc pentru că nu au păcate şi pentru că trăiesc după legi simple, neurâţite de oameni. Titlul de „om“ nu este nici pe departe atât de nobil. Cât despre ce simt faţă de cei care fac rău voit animalelor, nu găsesc cuvinte.

Zilele trecute am văzut câteva poze îngrozitoare cu un câine cu botul retezat, de oameni. Desfigurat şi speriat, animalul probabil nu va înţelege niciodată de ce i s-a aplicat o pedeapsă atât de cruntă. Mă gândesc la cei care au făcut asta. Oare s-au distrat? S-au simţit bine? Au planificat cine să ţină animalul, oricum neajutorat, şi cine, să-i taie de la rădăcină, nasul? Au avut orgasm când l-au auzit pe bietul animal urlând de durere şi spaimă? Sau atunci când a scăpat din mâinile lor, mutilat, respirând sânge prin sinusurile înjumătăţite? Până unde merge cruzimea unui om şi unde îşi mai ţine ăla fantoma numită suflet?

Pentru că aşa ceva există, aş vrea să mă pot mândri că am „suflet de câine“, nu de om.