Suflet de câine

Sunt unul dintre oamenii care nu şi-au urmat pasiunea. Dacă ar fi fost altfel, probabil, aş fi ales o viaţă trăită printre animale. Vietăţile din apropierea noastră, m-au atras mereu, aşa cum nimic altceva nu mi-a trezit interesul. Îmi amintesc zilele din curtea bunicii, cu pui galbeni ieşiţi din ouă sau pisici şi căţei, pe care îi curăţam „manual“, cu devotament, de purici. Chiar dacă eram foarte mică, ştiam exact cum trebuie să ţin animăluţul în braţe ca să-i fie bine şi nu pricepeam cum alţi copii pot omorî, din greşeală, micile fiinţe. Plăcerea copilăriei mele a fost să mângâi animalele şi să le îngrijesc, oriunde le întâlneam.

Toată copilăria m-am rugat de mama să-mi ia un animăluţ. M-am lovit de refuzuri succesive, până în adolescenţă, dar asta nu m-a împiedicat să fiu „stăpân de ocazie“ sau să am câte un animal la ţară. Aşa a fost şi cu Pufi, un câine incredibil de frumos, care a dispărut într-o zi, pentru că poarta a rămas deschisă. Pe Pufi l-am căutat vreo cinci ore, cu hohote de plâns, dar nu l-am mai găsit nicăieri. Era iarnă şi m-am îmbolnăvit teribil imediat după. Încercând să mă consolez, mi-am imaginat apoi, că Pufi a fost furat de cineva pentru că era atât de frumos. În această ipoteză, câinele ducea o viaţă minunată, alături de noul stăpân, care l-ar fi iubit enorm.

După ce am început să am animăluţe la mine acasă, am mai trecut prin câteva episoade dureroase, unele chiar tragice. Pentru animalele mele, am suferit de fiecare dată enorm şi am ajuns să fiu „învinuită“ de apropiaţii mei că iubesc animalele mai mult decât oamenii. De fapt, suferinţa mea pentru durerea animalului e amplificată de faptul că sunt convinsă că el nu-şi poate explica ceea ce i se întâmplă şi nu poate înţelege de ce este lovit, abandonat, gonit sau dus într-un cabinet rece, unde oameni în halate albe îl ating exact unde îl doare mai tare.

Iubesc animalele cu tot sufletul meu pentru sufletul lor, mai bun ca al nostru. Le iubesc pentru că nu au păcate şi pentru că trăiesc după legi simple, neurâţite de oameni. Titlul de „om“ nu este nici pe departe atât de nobil. Cât despre ce simt faţă de cei care fac rău voit animalelor, nu găsesc cuvinte.

Zilele trecute am văzut câteva poze îngrozitoare cu un câine cu botul retezat, de oameni. Desfigurat şi speriat, animalul probabil nu va înţelege niciodată de ce i s-a aplicat o pedeapsă atât de cruntă. Mă gândesc la cei care au făcut asta. Oare s-au distrat? S-au simţit bine? Au planificat cine să ţină animalul, oricum neajutorat, şi cine, să-i taie de la rădăcină, nasul? Au avut orgasm când l-au auzit pe bietul animal urlând de durere şi spaimă? Sau atunci când a scăpat din mâinile lor, mutilat, respirând sânge prin sinusurile înjumătăţite? Până unde merge cruzimea unui om şi unde îşi mai ţine ăla fantoma numită suflet?

Pentru că aşa ceva există, aş vrea să mă pot mândri că am „suflet de câine“, nu de om.