Îngrămădeală în sufragerie. De data asta, nu pentru radio, ci pentru teleizorul mic la care cuvânta Ceauşescu. Nu ştiu din ce motiv era pentru prima dată când nimeni nu stătea jos. Toţi stăteam în picioare în faţa televizorului, cu respiraţia întretăiată, încercând să prindem parcă mai mult din ce se auzea în difuzor.
Agitaţie. Dintr-odată, gloata nu mai părea disciplinată. Nici în spatele lui Ceauşescu, tovarăşii nu mai stăteau aliniaţi, cu privirea în faţă. Vocea lui Ceauşescu s-a ascuţit brusc. Emisia s-a întrerupt. Îmi amintesc exact figurile părinţilor mei. Cred că aveau pe ele expresia fericirii. Nu ştiau mai mult decât văzuseră, dar pentru prima dată respirau parcă ceva, altceva decât erau obligaţi să respire. Erau, din nou, vii. Mama a izbucnit fericită: „Şi-a dat foc la valiză! Ăsta şi-a dat foc la valiză!“. Tata, mai precaut, s-a mulţumit doar cu: „Începe revolta...“. Faţa lui radia. Revolta , abia aprinsă, aprindea şi în tatăl meu, viaţa.
Au urmat oamenii cu pulovere rupte. Cu toţii, respiram fiecare cuvânt al lor. Doar pentru că, pentru prima dată, la televizor era vânzoleală, simţeam... libertatea.
Am auzit ceartă. Mama ţipa la taică-meu. Am ieşit în hol. Tata se îmbrăcase şi voia să plece...la Bucureşti. Voia în stradă cu gloata, dar nu oriunde, ci acolo unde se întâmplau cu adevărat lucrurile. „Eşti nebun, cum să pleci? O să te omoare. Ai un copil de crescut. Cum să pleci?“, ţipa mama mea din toţi rărunchii. Am început să plâng şi l-am implorat pe tata să nu plece. Tatăl meu nu a mai plecat la Bucureşti. Pentru copilul şi femeia lui a renunţat la revoltă. Atunci a murit ceva în el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu