Teama de a nu mai avea ce mânca, lucra, gândi, evalua, striga, schimba... teama de dispariţie. Hăituiţi de sărăcie, parcă nu ne vine să credem că e adevărat. Când ne obişnuisem cu ideea că mai rău nu poate să fie, a venit mai răul. După non-apariţii ce păreau să devină obişnuinţa minţilor luminate şi votate ca să ne treacă de criză, a venit anunţul sumbru, ca un cântec de cucuvea. Şi dacă nu credeam că trăim bine , trebuie să învăţăm să trăim mai rău sau...să nu mai trăim deloc.
Am în minte un singur cuvânt: HUOOOOOOO! Am uitat să huiduim. Ne ducem crucea în tăcere, chiar dacă ne-au intrat cuiele ei în oase. Poate să fie mai rău? Suntem anunţaţi că da, că până acum am huzurit. Huoooo! E cuvântul pe care îl am în cap. Trebuie să reînvăţ să-l zic cu voce tare.
30 de ani. Mulţi dintre noi nici nu avem atâţia ani de viaţă. Alţii au 30 de ani de muncă...pentru stat. Îmbrăcat în acelaşi costum pe care şi l-a cumpărat pentru nunta copilului şi cu acelaşi diplomat, luat de la ruşi, din piaţă, bărbatul vine la şcoală zi de zi. Se amestecă printre tinerii gălăgioşi ca să le predea...pasiunea lui. Înşiră pe tablă formule pe care elevii nu se obosesc nici măcar să le noteze. Se uită la clasă, se uită la el (în fiecare zi are o altă cămaşă şi aşa vechiul costum arată altfel) şi simte că îi bubuie capul....şi sufletul. Are un singur gând, să iasă din clasă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Nimeni nu are nevoie de el. Nici elevii, nici statul. După 30 de ani de pasiune irosită la catedră, statul îi comunică că îi mai taie din venituri. După 30 de ani, trebuie să mulţumească (ironic!) tot statului că îi mai lasă dreptul de a-şi irosi în continuare pasiunea pe 1200 de lei, pe lună. Îşi aminteşte brusc un cuvânt: Huoooo! Buzele îi tremură, dar din gura lui nu iese niciun sunet. Cum să zici „huooo“, în ŞCOALĂ? Nu se poate aşa ceva.
Am în minte un singur cuvânt: HUOOOOOOO! Am uitat să huiduim. Ne ducem crucea în tăcere, chiar dacă ne-au intrat cuiele ei în oase. Poate să fie mai rău? Suntem anunţaţi că da, că până acum am huzurit. Huoooo! E cuvântul pe care îl am în cap. Trebuie să reînvăţ să-l zic cu voce tare.
30 de ani. Mulţi dintre noi nici nu avem atâţia ani de viaţă. Alţii au 30 de ani de muncă...pentru stat. Îmbrăcat în acelaşi costum pe care şi l-a cumpărat pentru nunta copilului şi cu acelaşi diplomat, luat de la ruşi, din piaţă, bărbatul vine la şcoală zi de zi. Se amestecă printre tinerii gălăgioşi ca să le predea...pasiunea lui. Înşiră pe tablă formule pe care elevii nu se obosesc nici măcar să le noteze. Se uită la clasă, se uită la el (în fiecare zi are o altă cămaşă şi aşa vechiul costum arată altfel) şi simte că îi bubuie capul....şi sufletul. Are un singur gând, să iasă din clasă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Nimeni nu are nevoie de el. Nici elevii, nici statul. După 30 de ani de pasiune irosită la catedră, statul îi comunică că îi mai taie din venituri. După 30 de ani, trebuie să mulţumească (ironic!) tot statului că îi mai lasă dreptul de a-şi irosi în continuare pasiunea pe 1200 de lei, pe lună. Îşi aminteşte brusc un cuvânt: Huoooo! Buzele îi tremură, dar din gura lui nu iese niciun sunet. Cum să zici „huooo“, în ŞCOALĂ? Nu se poate aşa ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu