balans

vin. plec. stau. mă caţăr. cad. mă lovesc. mă ridic. mă spăl. mă gândesc. mă răzgândesc. mă uit. caut.
nu găsesc. nu văd. nu fac. nu intuiesc. nu mă şterg. nu mă clatin. nu plâng. nu sângerez. nu mă agăţ. nu dorm. nu cred. nu mă îndrept.

rosu+galben =...portocaliu

Mi-e scarba din nou. O scarba prelungita in ani de zile de culorile care salta pe ecranul tv. Culori sumbre de voma, in care ne-am obisnuit sa traim, sperand doar ca nu o sa ne fie maine mai rau decat ne este astazi.

Si se intampla din nou. Sa ma agit ca la un meci de fotbal contra unei culori, dintre cele de voma, care imi pare mai trista si mai imputita decat toate celelalte. Cu injuraturi, huiduieli sau apluze, ma consum intr-un circ teribil al unei existente care nu imi apartine.

Iar la finalul meciului, televizorul mai borashte o data pe viata mea si cel care vrea sa detina toate finalurile reclama o victorie fara arbitru. Se asaza peste fiinta, mintea si sufletul meu si ma anunta ca tot ce-mi apartinea s-a confiscat fara drept de apel.

20 de ani de televizor, asta o sa sarbatoresc pe 24 decembrie, de ziua mea. 20 de ani de culori scarboase, care mi-au intrat in sange si care imi misuna in vene, chiar daca nu asta era vointa mea.

Să trăiţi, dom’ CAPITAN!

Sa traiti, zic! Si sa aveti o viata linistita. Sa traiti fara griji si fara batai de cap, ceea ce sigur o sa faceti. Sa traiti, dom’ capitan!

Amintirile sunt vagi. Insa si asa, vagi, raman acolo. Se intorc pentru ca NIMIC nu s-a schimbat. In clasa a 12-a ma chinuiam, cu o teribila durere de cap, diagnosticata de mine drept ceva fara leac, sa iau o nota mare la examenul care devenise important si pentru facultate. La clasa paralela era un baiat a carui porecla era “capitan”, un baiat simpatic, copil de “bani gata”, care nu avea dureri de cap. Capitanul nu excela la vreo materie, insa stia cu siguranta ca va excela cand va fi nevoie. Adica in lucrurile care conteaza. Planul capitanului era minutios stabilit, ca pe un camp de lupta: trebuia sa infranga bacul fara drept de apel si indiferent de tehniciile folosite. Pentru ca razboiul scuza totul. Apoi… urma o cale lina pe care capitanul trecea spre locul pregatit si tinut caldut de parinti.

O zi torida de vara. Cum numai in Galati poate sa fie. O zi dintre acelea in care soarele e hotarat sa topeasca asfaltul si sa topeasca si furnicile care misuna pe el. Nu mai stiu cu ce am ajuns la liceu. Parca intr-o masina, dar nu stiu a cui ar fi putut sa fie, pentru ca eu nu aveam. Nu mai tin minte cum am ajuns, pentru ca ce era important era doar sa ajung. Ca sa ma zgaiesc la o lista lunga cu note, sa-mi caut numele si sa tremur in fata lui. Inainte de a ajunge la lista, l-am zarit pe Capitan. Era vesel si l-am intrebat de nota. Raspunsul mi-a taiat rasuflarea: 9,85. Ecoul vocii lui mi-a coborat in stomac. Din poarta scolii mi-am tarat picioarele infipte in asfaltul topit. Multi pasi… rasuflare taiata. Listele… imbulzeala. Nu vedeam. Stomacul si cutremurul lui mi se urcasera in ochi si nu ma lasau sa vad. Din multime a iesit cineva care alerga spre mine. Un om care urla 9, 85. Nu stiam daca e nota mea sau a lui Capitan. Era a amandurora.

Aveam aceeasi nota. O nota incredibil de mare. Buna pentru oricine. O nota….usoara pentru multi….si pentru Capitan. O nota grea, pentru altii. Capitanul a plecat de la asfaltul topit, la fel si eu. Pe el il astepta calea lina, cale pe care va fi fost salutat cu “sa traiti”. Din ziua in care s-a dat batalia nu l-am mai intalnit pe Capitan. Ar fi fost si greu. Cine coboara dintr-o masina luxoasa sa-l salute pe ala de la trecerea de pietoni? Si pentru ce? Sunt doua fronturi diferite. Sa traiti, dom’ Capitan! Sa duceti onoarea mai departe!

suta la suta

PROCENTELE sunt inselatoare. Ca la banca…dobanzi sau comisioane, trecute pe o hartie, au valori relative care fluctueaza in functie de alte “instabile” sau …”variabile”, ca sa sune corect. Ce e un pic dureros e ca, in cea mai mare parte, ne traim VIATA in PROCENTE. Adica, de la o zi la alta, incercam sa ne contabilizam pierderile si castigurile, sa facem un bilant, care sa iasa pe plus (masluit sau nu), ca sa ne dea putere pentru urmatoarea dimineata. E un bilant subiectiv si bun, un calcul in minte, care ne aseaza… intre oameni. Care ne da putere sa continuam calculul. Care… ne tine in viata.

Cand desfaci un bilant, cu precizia unui contabil, iti dai seama ca lucrurile nu sunt nici pe departe perfecte. PERFECTIUNEA are si ea procente. Tot ce este peste 50 la suta intra in butoiul cu lucruri bune. Ce e sub jumatate intra in categoria lucrurilor care trag balanta in jos. Nimic nu e suta la suta. Sau, daca e PERFECT pentru sufletul nostru, vin altii sa ni-l strice, si atunci ne intoarcem la… PROCENTE. Si suntem multumiti de alegerile noastre pentru ca simtim ca, totusi PROCENTUL, e favorabil.

Caut multumirea maxima, de suta la suta. Dar, in fiecare zi, invariabil, ma lovesc de PROCENTE si de porcarii, care trag bratul balantei in jos. Daca n-ar fi restul, care sa-mi arate permanent ca sunt pe minus, as fi chiar multumita si impacata. In PROCENT de suta la suta. Culmea e ca imi asum tot si regret foarte putin (si regretele vin tot in procente). Singurul lucru de care imi pare rau e ca nu reusesc sa ies din calcul, sa fiu deasupra procentelor. Oscilez permanent intre un Bine Absolut si un Rau Relativ.

vremuri

Vine o vreme… In care parintii iau calea copiilor. Si nu ma refer doar la mintea lor care se transforma incet in ce a fost odata. Practic, in ceva mai bun, o minte ne-al-te-ra-ta de meschinarii inutile. Ma gandesc la momentul in care parintii, obositi de viata, vor sa vina la copii. Oriunde ar fi ei… si oricat de greu ar fi pentru parinti, ei simt ca asa e bine.

Sa mangaie, cat mai pot, crestetul copilului. Si alegerile lui…pentru care gasesc scuze. Nu conteaza: “a facut bine”, “ii este bine”. O consolare ieftina, fara nicio greutate. O consolare doar pentru parinti. Si asa, incet, rolurile se inverseaza… niste parinti mici se cuibaresc sub aripa copilului, ca sa adoarma acolo. Fara vorbe multe sau semne inutile.

Niste copii mari, transformati de rele, se chinuiesc sa se prefaca ca au un cuib oarecare, ca sa le fie bine parintilor. Si, asa, viata nu mai e atat de curva, sau poate e o curva, dar imbracata, care nu iubeste pe nimeni, in afara de ea. Am cautat o explicatie si cred ca…am gasit-o. Parintii cei mici cauta caldura de acasa. Caldura pe care o simteam eu cand reveneam acolo. Un pat mic, cu perne tari si paturi de lana aspra, in care dormeam mai linistita decat in orice loc de pe pamant.

Vremea in care parintii isi gasesc casa departe, doar la copii, e vremea schimbarilor. E vremea in care noi, copiii, ne golim in fata lui Dumnezeu. Imbracati doar in suflet, imprumutam cate un zambet, cu care ne falim in fata piticilor care…de data asta se intorc acasa.