Vine o vreme… In care parintii iau calea copiilor. Si nu ma refer doar la mintea lor care se transforma incet in ce a fost odata. Practic, in ceva mai bun, o minte ne-al-te-ra-ta de meschinarii inutile. Ma gandesc la momentul in care parintii, obositi de viata, vor sa vina la copii. Oriunde ar fi ei… si oricat de greu ar fi pentru parinti, ei simt ca asa e bine.
Sa mangaie, cat mai pot, crestetul copilului. Si alegerile lui…pentru care gasesc scuze. Nu conteaza: “a facut bine”, “ii este bine”. O consolare ieftina, fara nicio greutate. O consolare doar pentru parinti. Si asa, incet, rolurile se inverseaza… niste parinti mici se cuibaresc sub aripa copilului, ca sa adoarma acolo. Fara vorbe multe sau semne inutile.
Niste copii mari, transformati de rele, se chinuiesc sa se prefaca ca au un cuib oarecare, ca sa le fie bine parintilor. Si, asa, viata nu mai e atat de curva, sau poate e o curva, dar imbracata, care nu iubeste pe nimeni, in afara de ea. Am cautat o explicatie si cred ca…am gasit-o. Parintii cei mici cauta caldura de acasa. Caldura pe care o simteam eu cand reveneam acolo. Un pat mic, cu perne tari si paturi de lana aspra, in care dormeam mai linistita decat in orice loc de pe pamant.
Vremea in care parintii isi gasesc casa departe, doar la copii, e vremea schimbarilor. E vremea in care noi, copiii, ne golim in fata lui Dumnezeu. Imbracati doar in suflet, imprumutam cate un zambet, cu care ne falim in fata piticilor care…de data asta se intorc acasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu