Dureri maxime, de metastaza… Un loc de munca care a reusit sa ma reteze… pe din doua, sau in mai multe bucati, nici eu nu mai stiu. Cu o dragalashenie greu de explicat, m-a ingenunchiat pana aproape de a ma rapune. Nu am scuipat nimic, nici vorbe, nici lacrimi. De o teama oribila: chiria, viata, Brasovul. Sa nu pierd tot, sa nu plec acasa.
Un pret oribil. Mai greu de platit ca orice chirie sau contract semnat, in care macar stii la ce te angajezi. Am ascuns mereu, cand m-am intors din iadul de acolo. Cand am vorbeam cu mama, era mai greu, dar nu imposibil. Am gasit explicatii inventate si optimismul altora. Ca sa rezist, ca sa stau in picioare in fiecare zi…din nou.
Durerea mi-a intrat in oase de mult, incet si cald… ca sa nu simt. Nu m-a lovit din plin. Am sperat o vreme. Am gandit ca trece. N-a fost asa. Nici pe departe. Mi-am facut singura un rau pe care nu cred ca o sa pot sa mi-l pot ierta. Si nu l-as ierta nici la altii. Daca as auzi povestea, as spune simplu: “Niste prosti. De ce nu au plecat?“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu