nu am

Dimineatza. Ma trezesc oribil de greu. Ca si cum ultimul vis a fost un accident in care eu eram victima dintre fiare.

Primul lucru, inspectez telefoanele. Al doilea, o senzatie de cald si de bine, in care simt ca as vrea sa putrezesc. Barbatul meu a plecat de cateva ore la munca (stiu, pentru ca am auzit soneriile in noapte, la ore la care niciodata n-as vrea sa cobor din pat). Ma gandesc ca ar trebui sa plec si eu, la aceeasi munca ca si a lui, care ne plateste chiria si ne tine in viata. O munca pe care n-o mai agreeez de mult si pe care o duc in spate ca pe o cruce cu spini, numai ca sa demonstrez ca sunt un om responsabil.

Caldura din patura si frigul de afara ma fac sa mai zabovesc intre cearsafuri cateva minute. Suficient cat sa-mi amintesc de momente trecute in care reuseam sa ma bucur de omul din mine. Franturi si intamplari, rupte de context si de…mine, cea de acum. Momente in care aveam pareri si putere, aveam voce si destin si nu ma lasam calcata in picioare. Cu orice risc, pana la capat. Gata sa mor cu dreptatea in brate. Imi tremurau picioarele si imi tremurau cuvintele si cu toate astea….stateam in picioare si vorbeam.

Azi, stau dimineata intre paturi si cearsafuri si imi imaginez ce as zice. Cuvinte amestecate cu bucati de suflet. Cuvinte nerostite. Dureri metamorfozante. O infinita tristete. Si ma ridic din pat abia cand ma gandesc ca la ora asta, tarzie, redactia nu ar trebui sa mai fie goala, iar jugul ar trebui sa fie acolo. Gata sa mi se aseze pe umeri. Pregatit sa ma mai incerce pentru inca o zi searbada, a sclavului docil, care a invatat sa taca si sa uite cine e.