Atenţie, dragi conducători

Să vă ferească sfântul ca revolta noastră să fie direct proporţională cu nesimţirea vostră. Boc, să te ferească Dumnezeu să fii huiduit la catedră şi scos în şuturi din amfiteatru de studenţii tăi. Să vă ferească pe toţi cine ar putea să vă mai ferească de disperarea noastră. Făceţi-vă bagajele şi plecaţi, cât mai puteţi. Ascultaţi aici. România o să se trezească în ăstea două săptămâni şi o să recupereze somnul de 20 de ani. Ar trebui să vă temeţi de noi, scursurilor, că suntem mulţi, umiliţi şi îngenunchiaţi!

O să ieşim în stradă şi o să batem la uşa voastră. N-o să mai danseze şi nici n-o să mai cânte nimeni, poate doar cucuveaua. O să ne adunăm când nu vă aşteptaţi şi n-o să mai aveţi nici dreptul la cuvânt şi nici la apărare. Pentru că nu auziţi strigătul nostru, pentru că nu vedeţi lacrimile bătrânilor, pentru că ne aruncăm copiii în ghenă sau nu-i mai facem de sărăcie, pentru că v-aţi câcat pe noi şi pe votul nostru, o să venim la voi. O să vă luăm la şuturi pe voi şi pe copiii voştri, care recită în limbi străine măsuri pe care nu le înţeleg şi pe care nu le simt.

Parinţii voştri ce zic? Sunt mândri de voi? Dacă nu sunt, o să-i facem noi să fie! O să vă facem eroi, vă promitem. Nu mai vrem noi să fim eroii, vă facem pe voi. Eu vreau să fiu golan şi să vă pot scuipa direct pe feţele ălea, schimonosite de nesimţire.

Teama

Teama de a nu mai avea ce mânca, lucra, gândi, evalua, striga, schimba... teama de dispariţie. Hăituiţi de sărăcie, parcă nu ne vine să credem că e adevărat. Când ne obişnuisem cu ideea că mai rău nu poate să fie, a venit mai răul. După non-apariţii ce păreau să devină obişnuinţa minţilor luminate şi votate ca să ne treacă de criză, a venit anunţul sumbru, ca un cântec de cucuvea. Şi dacă nu credeam că trăim bine , trebuie să învăţăm să trăim mai rău sau...să nu mai trăim deloc.

Am în minte un singur cuvânt: HUOOOOOOO! Am uitat să huiduim. Ne ducem crucea în tăcere, chiar dacă ne-au intrat cuiele ei în oase. Poate să fie mai rău? Suntem anunţaţi că da, că până acum am huzurit. Huoooo! E cuvântul pe care îl am în cap. Trebuie să reînvăţ să-l zic cu voce tare.

30 de ani. Mulţi dintre noi nici nu avem atâţia ani de viaţă. Alţii au 30 de ani de muncă...pentru stat. Îmbrăcat în acelaşi costum pe care şi l-a cumpărat pentru nunta copilului şi cu acelaşi diplomat, luat de la ruşi, din piaţă, bărbatul vine la şcoală zi de zi. Se amestecă printre tinerii gălăgioşi ca să le predea...pasiunea lui. Înşiră pe tablă formule pe care elevii nu se obosesc nici măcar să le noteze. Se uită la clasă, se uită la el (în fiecare zi are o altă cămaşă şi aşa vechiul costum arată altfel) şi simte că îi bubuie capul....şi sufletul. Are un singur gând, să iasă din clasă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Nimeni nu are nevoie de el. Nici elevii, nici statul. După 30 de ani de pasiune irosită la catedră, statul îi comunică că îi mai taie din venituri. După 30 de ani, trebuie să mulţumească (ironic!) tot statului că îi mai lasă dreptul de a-şi irosi în continuare pasiunea pe 1200 de lei, pe lună. Îşi aminteşte brusc un cuvânt: Huoooo! Buzele îi tremură, dar din gura lui nu iese niciun sunet. Cum să zici „huooo“, în ŞCOALĂ? Nu se poate aşa ceva.