suta la suta

PROCENTELE sunt inselatoare. Ca la banca…dobanzi sau comisioane, trecute pe o hartie, au valori relative care fluctueaza in functie de alte “instabile” sau …”variabile”, ca sa sune corect. Ce e un pic dureros e ca, in cea mai mare parte, ne traim VIATA in PROCENTE. Adica, de la o zi la alta, incercam sa ne contabilizam pierderile si castigurile, sa facem un bilant, care sa iasa pe plus (masluit sau nu), ca sa ne dea putere pentru urmatoarea dimineata. E un bilant subiectiv si bun, un calcul in minte, care ne aseaza… intre oameni. Care ne da putere sa continuam calculul. Care… ne tine in viata.

Cand desfaci un bilant, cu precizia unui contabil, iti dai seama ca lucrurile nu sunt nici pe departe perfecte. PERFECTIUNEA are si ea procente. Tot ce este peste 50 la suta intra in butoiul cu lucruri bune. Ce e sub jumatate intra in categoria lucrurilor care trag balanta in jos. Nimic nu e suta la suta. Sau, daca e PERFECT pentru sufletul nostru, vin altii sa ni-l strice, si atunci ne intoarcem la… PROCENTE. Si suntem multumiti de alegerile noastre pentru ca simtim ca, totusi PROCENTUL, e favorabil.

Caut multumirea maxima, de suta la suta. Dar, in fiecare zi, invariabil, ma lovesc de PROCENTE si de porcarii, care trag bratul balantei in jos. Daca n-ar fi restul, care sa-mi arate permanent ca sunt pe minus, as fi chiar multumita si impacata. In PROCENT de suta la suta. Culmea e ca imi asum tot si regret foarte putin (si regretele vin tot in procente). Singurul lucru de care imi pare rau e ca nu reusesc sa ies din calcul, sa fiu deasupra procentelor. Oscilez permanent intre un Bine Absolut si un Rau Relativ.

vremuri

Vine o vreme… In care parintii iau calea copiilor. Si nu ma refer doar la mintea lor care se transforma incet in ce a fost odata. Practic, in ceva mai bun, o minte ne-al-te-ra-ta de meschinarii inutile. Ma gandesc la momentul in care parintii, obositi de viata, vor sa vina la copii. Oriunde ar fi ei… si oricat de greu ar fi pentru parinti, ei simt ca asa e bine.

Sa mangaie, cat mai pot, crestetul copilului. Si alegerile lui…pentru care gasesc scuze. Nu conteaza: “a facut bine”, “ii este bine”. O consolare ieftina, fara nicio greutate. O consolare doar pentru parinti. Si asa, incet, rolurile se inverseaza… niste parinti mici se cuibaresc sub aripa copilului, ca sa adoarma acolo. Fara vorbe multe sau semne inutile.

Niste copii mari, transformati de rele, se chinuiesc sa se prefaca ca au un cuib oarecare, ca sa le fie bine parintilor. Si, asa, viata nu mai e atat de curva, sau poate e o curva, dar imbracata, care nu iubeste pe nimeni, in afara de ea. Am cautat o explicatie si cred ca…am gasit-o. Parintii cei mici cauta caldura de acasa. Caldura pe care o simteam eu cand reveneam acolo. Un pat mic, cu perne tari si paturi de lana aspra, in care dormeam mai linistita decat in orice loc de pe pamant.

Vremea in care parintii isi gasesc casa departe, doar la copii, e vremea schimbarilor. E vremea in care noi, copiii, ne golim in fata lui Dumnezeu. Imbracati doar in suflet, imprumutam cate un zambet, cu care ne falim in fata piticilor care…de data asta se intorc acasa.