Îmi amintesc bine. Era o dimineaţă pâcloasă, rece şi udă. Nu am văzut pe nimeni, chiar dacă în sala de aşteptare erau zeci de călători. Gândurile îmi zvâcneau în tâmple vrând parcă să ia locul inimii. După ce am avut biletul în mâini, am plecat spre peron, fără să zăbovesc vreo secundă. Pe ultima linie, 14, mă aştepta trenul meu. Garnitura mirosea a oxid de fier şi a jeg învechit. Capătul din faţă al trenului era înfundat in ceaţă, aşa că nu am văzut locomotiva. Am urcat în compartimentul indicat pe bilet şi mi-am pus la loc sigur valiza cu visuri. Tata a plâns. Aşa cum plânge el, înecat, pe furiş. M-am mai uitat o dată la ceas. Era timpul. Şina a scârţâit, iar trenul s-a smuls scurt în dreapta.
Dacă m-aş întoarce în dimineaţa pâcloasă, m-aş urca din nou în trenul roşu de la linia 14. Şi aş pleca din nou. Aş merge până în locul unde cerul se uneşte cu pământul şi i-aş pune piedică. I-aş ţintui acolo roţile de fier ca să nu mai zboare şi să îmi lege aripi de suflet. Ca să nu mai şuiere iluzii la urechea mea. Ca să nu mai ţeasă gust de fericire pe papilele mele dilatate. Ca să nu mă mai mintă să visez. Ca să nu mai fie trenul care m-a făcut să plec din mine.
Cenuşă
miercuri, 17 octombrie 2012
duminică, 15 ianuarie 2012
Strada ruşinii
Spre ruşinea mea, în ultimele zile nu am fost în stradă, ci în casă, aşteptând să văd Revoluţia la televizor. Poate că nu e chiar o revoluţie, dar e ceva, un soi de dezmorţire, pe care nu credeam să o mai trăiesc.
Între like-uri pe facebook şi treburi casnice, văd la televizor tot felul de oameni. Mulţi dintre ei au dantura distrusă şi faţa adâncită de riduri. Au fesuri, mănuşi şi geci ponosite. Au haine cumpărate pe nimic sau primite de pomană, au teancuri de facturi şi buzunare goale. Au coşmaruri şi lacrimi pe suflet pentru că au ajuns să trăiască vieţi second-hand. Sunt stăpâni pe o sărăcie ruşinoasă care le-a supt aerul din plămâni. O sărăcie care nu le-a mai dat voie nici să ţipe.
În stradă sunt azi oamenii cărora le-a fost până acum ruşine să îşi arate fluturaşul de salariu. Au învăţat şi au visat mai mult de atât. Mai mult decât să le tremure sufletul când primesc factura la gaz. Mai mult decât să-i râdă vecinii pentru că cer bani împrumut să-şi plătească întreţinerea. De jenă, le-au spus cunoscuţilor că nu o duc rău, că se descurcă, iar între timp drămuiau mâncarea cumpărată la chenzină. O parte dintre oamenii ăştia sunt astăzi în stradă şi încep să afle că nu sunt puţini. Şi încep să îşi înfrângă ruşinea. Ruşinea de a fi atât de săraci.
Între like-uri pe facebook şi treburi casnice, văd la televizor tot felul de oameni. Mulţi dintre ei au dantura distrusă şi faţa adâncită de riduri. Au fesuri, mănuşi şi geci ponosite. Au haine cumpărate pe nimic sau primite de pomană, au teancuri de facturi şi buzunare goale. Au coşmaruri şi lacrimi pe suflet pentru că au ajuns să trăiască vieţi second-hand. Sunt stăpâni pe o sărăcie ruşinoasă care le-a supt aerul din plămâni. O sărăcie care nu le-a mai dat voie nici să ţipe.
În stradă sunt azi oamenii cărora le-a fost până acum ruşine să îşi arate fluturaşul de salariu. Au învăţat şi au visat mai mult de atât. Mai mult decât să le tremure sufletul când primesc factura la gaz. Mai mult decât să-i râdă vecinii pentru că cer bani împrumut să-şi plătească întreţinerea. De jenă, le-au spus cunoscuţilor că nu o duc rău, că se descurcă, iar între timp drămuiau mâncarea cumpărată la chenzină. O parte dintre oamenii ăştia sunt astăzi în stradă şi încep să afle că nu sunt puţini. Şi încep să îşi înfrângă ruşinea. Ruşinea de a fi atât de săraci.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)