Îmi amintesc bine. Era o dimineaţă pâcloasă, rece şi udă. Nu am văzut pe nimeni, chiar dacă în sala de aşteptare erau zeci de călători. Gândurile îmi zvâcneau în tâmple vrând parcă să ia locul inimii. După ce am avut biletul în mâini, am plecat spre peron, fără să zăbovesc vreo secundă. Pe ultima linie, 14, mă aştepta trenul meu. Garnitura mirosea a oxid de fier şi a jeg învechit. Capătul din faţă al trenului era înfundat in ceaţă, aşa că nu am văzut locomotiva. Am urcat în compartimentul indicat pe bilet şi mi-am pus la loc sigur valiza cu visuri. Tata a plâns. Aşa cum plânge el, înecat, pe furiş. M-am mai uitat o dată la ceas. Era timpul. Şina a scârţâit, iar trenul s-a smuls scurt în dreapta.
Dacă m-aş întoarce în dimineaţa pâcloasă, m-aş urca din nou în trenul roşu de la linia 14. Şi aş pleca din nou. Aş merge până în locul unde cerul se uneşte cu pământul şi i-aş pune piedică. I-aş ţintui acolo roţile de fier ca să nu mai zboare şi să îmi lege aripi de suflet. Ca să nu mai şuiere iluzii la urechea mea. Ca să nu mai ţeasă gust de fericire pe papilele mele dilatate. Ca să nu mă mai mintă să visez. Ca să nu mai fie trenul care m-a făcut să plec din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu