Tot timpul am trăit pentru revoltă. Este impropriu spus, însă e adevărat că revolta m-a motivat, m-a ascuţit, m-a făcut să mă simt vie. În numele lucrurilor în care cred, în numele meu, ca individ.
Cel mai tare m-a deranjat la mulţi ani după revoluţie, mai exact în faculatate, când profesorii intrau la curs şi abordau subiectul spunând: Voi nu ştiţi, eraţi prea mici atunci... Eronat! Sunt unele dintre cele mai vii amintiri care mi-au rămas.
Şopârlica, discuţiile de seara de la masă, ceva rău care era peste noi, peste puterea noastră... La mine în casă s-a vorbit întotdeauna contra regimului. Eram mică, dar asistam nestingherită la discuţii. Fiecare dezbatere dintre ai mei se încheia invariabil cu vocea mamei, care îmi amintea grav să nu zic nimic din ce aud, la şcoală. Mama avea grijă de fiecare dată să mă bage în sperieţi adăugând că dacă scap ceva, îi arestează pe ei, că aşa au păţit şi alţii... şi nu ezita să-mi dea exemple. Mama nu făcea asta doar ca să mă sperie, era ea însăşi foarte speriată. Mama e oricum panicoasă...
Frica. Frica mi-a marcat copilăria. Frica de a nu face cumva ceva ce ar fi putut să-i ia pe părinţii mei de lângă mine. Să nu fie torturaţi, închişi sau mutilaţi de comunişti.
Tatăl meu era un fidel consumator de Şopârlica. Seară de seară, după ce mâncam, tata se retrăgea în sufragerie. Stătea pe întuneric, iar din mobila în care era încastrat radioul se auzeau nişte sunete ciudate, ca nişte bruiaje. N-o să uit toată viaţa mea radioul rusesc în care se ascundea libertatea.
Într-o seară, la o oră destul de târzie, tata a intrat val-vârtej în camera în care eu şi mama dormeam. Ne-a zis: „Veniţi repede!“ şi am plecat după el, în sufragerie unde radioul se auzea mai tare decât de obicei. Ceva nu era în ordinea firească a lucrurilor. La radio, se auzeau ţipete de femei şi nişte zgomote ce păreau a fi împuşcături. „La Timişoara e revoltă, au ieşit oamenii în stradă, ăştia trag în ei“, ne-a explicat tata scurt. Am încremenit. Mama, în încercarea de a refuza răul care se întâmpla deja, l-a contrazis pe tata, spunând că poate banda e o făcătură şi că nu are el cum să verifice aşa ceva. În mintea copilului de nici opt ani însă şi-a făcut loc o ameninţare cruntă: s-ar putea întâmpla ceva rău cu ai mei. În noaptea respectivă nu am mai reuşit să adorm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu