Sunt.

Mă numesc Cristina și sunt mama lui Luca. 

Exercițiu de introspecție: dacă ar trebui să răspunzi la întrebarea „CINE EȘTI?“ într-o secundă, ce ai spune despre tine? Care este lucrul cel mai pregnant , care străbate fiecare por al pielii tale? Ce te doare cel mai mult, ce te ridică, ce te coboară? Ce ești și unde ai început să fii?

Poate altă dată aș fi ezitat, aș fi încercat să trag de timp și aș fi încercat un răspuns „inteligent“ și complex. Cuvinte sparte, alunecate pe șira spinării către prăpastie. Cuvinte goale, dezbrăcate de sensuri, grase și hidoase. Cuvinte care nu erau despre mine, ci despre reflexia mea în alții, despre frânturi de om nenăscut.

De ceva vreme am început să fiu. Pentru că în copilul meu s-a adunat tot sufletul meu. Mă pupă, mă mângâie, mă mistuie. Mă face să mă uit la el, căutându-mă pe mine. Și mă găsesc acolo, înăuntru, blândă, frumoasă, întreagă.

Sunt Cristina, mama lui Luca.